Urmasii lui Dracula in vizita la urmasii canibalilor- O  saptamana in centrul izolat al insulei Papua/Noua Guinee.

“Pe urmele Capitanului Nemo” – 5 zile in insulele Raja Ampat.
October 14, 2017
Show all
“Aku…” zise batranica garbovita de ani, punand pe pamantul cald cioturile ce ii tineau loc de degete  si mimand semnul taierii degetelor cu un topor, “aku sudah… aaaaah-aaaah…”, “eu am… auu-auuu”, ne explica ea de ce 6 din  cele 10 degete ale mainilor ii sunt ciuntite. 
 .
Stiam din citite despre obiceiul automutilarii la triburile papuase, dar era prima persoana pe care o intalneam, practicanta a acestui ritual barbar. De fiecare data cand i-a murit o ruda apropiata, si-a retezat un deget. Singura. Pentru a-si arata durerea  fata de cel drag plecat intr-o alta lume.
.
Ochii  batranei au scanteiat in sus catre mine, plini de durere de parca toporul de piatra numai ce ar fi despartit-o de varfurile degetelor.  Pentru o secunda am inghetat, ca intr-un film de groaza. Apoi  incet-incet am revenit la  realitate. Mi-am mutat privirea de la fata arsa de soare a femeii la curcubeul ce rasarise ca prin minune din pamant, uluitor de aproape de noi, parca pentru a pecetlui o promisiune a unui viitor mult mai bun pentru oameni. Pentru oamenii de aici, pentru care cuvintele, clipele, trairile, totul este altfel decat pentru noi. 
Ca prin vis am auzit vocea Alecsandrei de undeva  din spatele meu: “Am filmat  totul. Sper ca e buna incadrarea. Mi-a  tremurat mana de durere, desi stiam ce  urmeaza sa ne povesteasca.”
 .
“Sigur e bine, multumesc!”, am soptit eu, uitadu-ma inca plin de empatie la  batrana ce intre timp isi luase iar  “bilum”-ul, sacul din sfoaara impletita, incarcat cu legume. Multe. Grele. Femeia si-a trecut ”manerul” sacului ca o cordeluta peste crestetul capului si se ridicase sa plece. De mici fetele din Papua invata sa duca greutati mari in bilum-ul carat in spate dar sustinut doar de “manerul” trecut transversal peste cap. Muschii gatului le sunt foarte bine dezvoltati, iar astfel femeile din acest colt uitat de lume duc de multe ori greutati mai mari chiar decat barbatii.
 .
Am intors privirea spre satul cu case mici de paie, “honai”,  ascuns intre frunzele fosnitoarele ale bananierilor. Un barbat cu par alb, scurt  si cret si pielea neagra ca ciocolata amaruie ne facea semn sa ne apropiem.  Pe cap purta o “coroana” din pene maro, iar in rest era… complet dezbracat. Complet!? A, nu! O parte din zona intima ii era acoperita de un con lung si gol pe dinauntru. Simbol al virilitatii si puterii masculine. “Koteka”.   
Dintre miile de insule ce alcatuiesc republica Indonezia, Papua-Noua Guinee este cea mai estica. Partea vestica a insulei este sub administratie indoneziana, iar estul apartine statului independent Papua-Noua Guinee. Geografic  apartine continentui Australia si Oceania. Insula, fiind acoperita de mlastini, jungla si munti este unul din locurile cel mai greu accesibile ale planetei. Nu exista drumuri carosabile (decat pe portiuni scurte, in zone litorale sau dimpotriva, in zonele inconjurate de munti din centru). Accesul dintr-un punct in altul al insulei Papua-Noua Guinee (a doua  insula  ca marime a planetei) se face doar cu vaporul (pe coasta) sau cu avionul. Acesta este motivul pentru care exista inca numeroase triburi semisalbatice. Putine, e drept, si greu de ajuns la ele. Nu putine sunt cele care au intrat in contact cu lumea occidentala abia in urma cu cateva zeci de ani. Documentele consemneaza la aceste populatii papuase acte de canibalism pana in urma cu 30-40 de ani.
 .
In partea estica a insulei Papua-Noua Guinee, in tara cu acelasi nume, accesul este ingreunat de efortul financiar pe care trebuie sa il faci pentru a organiza o expeditie sigura cu insotitori locali, de climatul politic instabil, de faptul ca numeroase triburi accepta cu greu regimul de la Port Moresby si multi se ghideaza inca dupa legi proprii, precum si de amintita lipsa a infrastructurii.
 .
In partea vestica, apartinand statului Indonezia, situatia este mai deschisa turistilor. Faptul ca regimul de la Jakarta a reusit disciplinarea bastinasilor, odata cu impunerea limbii unice Bahasa Indonesia face ca din punct de vedere al sigurantei, cel putin, sa nu fie probleme pentru vizitatori. Drumurile lipsesc insa si aici si in munti se ascund inca papuasi care traiesc in conditii de salbaticie. Cel mai exotic dintre aceste triburi are case la inaltime, in copaci. Ajungerea insa la acesti hominizi implica insa parcurgerea cu rucsacul in spate, in conditii grele, de jungla, a muntilor abrupti timp de 3 saptamani. O asemenea expeditie costa peste 5000 de dolari, asa cum am putut afla aici.
 .
Noi ne-am limitat la depresiunea intramontana a raului Baliem, in jurul orasului Wamena. Izolat de coasta prin muntii inalti si impaduriti, uluitoarea regiune a Wamenei esste accesibila doar cu avionul.
Am zburat cu un avion mic, cu 2 motoare cu elice montate deasupra aripilor. Ani de zile se putea ajunge aici doar cu aceste avioane de cateva zeci de locuri. Pentru a lasa loc adevarului, mentionez insa ca de curand s-a modernizat modestul aeroport din Wamena, astfel ca acum pot ateriza aici si mici avioane Airbus.
Wamena este un loc incredibil. Stiind ca este o enclava a civilizatiei intre munti de nepatruns si ca absolut tot ce se gaseste aici a fost si este adus doar pe calea aerului, te intrebi cum de poti gasi aici masini, microbuze, motociclete, case, magazine…
E drept, preturile de aici sunt destul de “piperate”, dar faptul de a avea o asemena poarta de acces spre o aventura in timp face toti banii.
 .
Nu va imaginati ca la aterizarea in Wamena veti fi vanati cu arcuri si sageti de catre oameni dezbracati! Papuasii de astazi au renuntat , in marea lor majoritate, la hainele traditionale (sau tocmai la LIPSA lor!) si veti vedea peste tot barbati in tricori ponosite, multicolore. In satele din imprejurimea oraselului (care e cam de dimensiunea Ineului din judetul Arad) puteti intalni insa inca papuasi batrani care isi poarta cu mandrie “koteka”, singurul lor accesoriu vestimetar.
 .
Drumul carosabil se termina la cativa kilometri de oras, in amonte si in avalul raului Baliem, iar de la capatul drumului se poate merge doar pe jos catre satele rasfirate prin munti. Cu cat te indepartezi mai mult de Wamena, cu atat oamenii traiesc in conditii mai apropiate de evul mediu, vorbesc mai putin sau deloc limba indoneziana si poarta mai putine… haine.
 .
Despre canibalism ar fi o minciuna sa spun ca mai exista dovezi ale practicarii acestuia, cel putin in satele accesibile in cateva zile de mers din oras.
Noi ne propusesem initial o expeditie de 6 zile de mers pe jos, de la capatul drumului ce coboara pe Baliem in jos de la Wamena. Mici probleme aparute pe parcurs ne-au diminuat la 3 numarul zilelor pe care le-am petrecut “departe de civilizatie”, celelalte folosindu-le pentru a explora zona din jurul orasului, cu pesterile, mumiile si satele traditionale pastrate aici.
 .
Pentru a ajunge la Wamena, singura cale de acces sunt zborurile care vin aici doar de pe aeroportul din jayapura, din nordul insulei. Avand in vedere ca Jayapura nu are aeroport international si ca aici puteti ajunge doar cu zboruri interne, e lesne de dedus ca pentru a ajunge din Europa trebuie schimbate minim 3 avioane. De obicei insa sunt 5. Facand o paranteza, noi am zburat in aceste 3 saptamani in total cu 12 (!) avioane, dar noi am vrut neaparat sa “bifam” si Sumatra si Raja Ampat.
 .
Cel mai neplacut aspect al “salbaticiei” din Papua si ceea ce ne-a facut pe noi sa pierdem o zi extrem de pretioasa a fost faptul ca NICIUNDE in Wamena nu veti reusi sa schimbati bani (Euro sau dolari) si nu va sunt de niciun folos alte carduri bancare in afara de VISA si Mastercard.
Noi, desi suntem prevazatori de obicei, am ramas fara rupii indoneziene, deoarece in Raja Ampat localnicii sunt adevarate “ATM-uri cu picioare” care te storc efectiv de bani. In Sorong nu am reusit sa schimbam bani si surprinzator, nici langa aeroportul din Sentani/Jayapura. La casa de schimb ni s-a spus ca “nu schimba!”, iar la banca am fost trimisi la sucursala din centru din Jayapura (25 km, circa 25 de Euro cu taxiul). Fiind deja seara (la ora 18 in zona ecuatoriala e deja bezna si orasul ”se culca” cu o viteza uluitoare), chiar nu era o afacere sa cheltuim 50 de Euro pentru a gasi o..banca inchisa. Astfel ca ne-am incercat norocul in Wamena, unde cred ca as putea scrie un roman despre ziua pe care am pierdut-o in totalitate certandu-ne cu angajatii tuturor bancilor, care cu zambetul pe buze ne-au spus ca nu schimba bani. “Decat banca centrala din Jayapura”. Alecsandra s-a certat cu ei (desi nu vorbeste nimeni o boaba engleza) si le-a explicat ca nu mai avem nici o rupie si dormim pe strada si nu mancam nimic 7 zile pana avem avionul inapoi. Zambind natang si spunand doar “Yes! Yes!” au reusit sa ne faca sa ne pierdem o zi intrega. Am ajuns sa ma cert destul de binisor in limba lor, dar asta este o cu totul alta poveste (sic!).
 .
Tot intreband prin orasel pe la magazine unde am putea “pertukaran uang”, am primit intr-un final adresa unui nene patron de agentie de turism care se pare ca mai schimba bani “la negru”. O jumatate de ora si 2 “becak” (ricsa-bicicleta) mai tarziu inchideam cu coada intre picioare si usa locuintei personale a sus-numitului patron: era plecat din localitate pentru urmatoarele 2 saptamani.
Ce optiuni mai aveam? Western Union, Money  Gram sau transfer bancar direct la bancile locale NU sunt optiuni in Wamena (!), cardul meu de debit Maestro, acceptat peste tot in lume a fost “scuipat” afara de tote ATM-urile (numeroase!) si refuzat de banci, card Master nu aveam la noi iar cardul de credit VISA (aur curat oiunde in lume!) l-am cam uitat intr-un ATM din Sorong inainte de Raja Ampat. De American Express nici nu mai zic, niciunde in Indonezia nu am avut ce face cu el.
 .
Solutia a venit seara tarziu, dupa o convorbire extrem de scumpa cu banca noastra din Romania (4 Euro minutul), pentru a ne “activa” pentru zonele exotice in care ne aflam un amarat de card Visa Electron pe care Alecsandra il avea “din prost noroc” la ea.
Prin fortele unite ale rudelor si prietenilor din Arad, precum si prin amabilitatea agentului bancar s-a reusit alimentarea contului aferent cardului cu o suma ce am reusit sa o retragem de la ATM-ul din fata hotelului. Altfel, in loc de “film la canibali” cred fa faceam un remake la celebrul film cu Tom Hanks in care acesta locuieste in terminalul unui aeroport.
 .
Odata problema banilor rezolvata, am decis ca ziua urmtoare sa o petrecem in satele din nordul Wamenei, in amonte pe raul Baliem.
Turistii ajung greu aici, pentru ca muntii sin centrul Papuei nu sunt deloc o destinatie cautata. In afara de “semisalbatici” (exagerez) nu prea ai de ce veni aici. Cei cativa turisti straini care vin aici pe an dau locului cu adevarat epitetul de “off the beaten track” (in afara drumului batatorit).
Informatiile pe care le-am gasit pe internet si prin carti au fost destul de sumare si a trebuit sa iau legatura online cu oameni care au fost aici pentru a pregati cum se cuvine “experienta Wamena”.
Asa l-am cunoscut pe Joern, un pasionat calator din Germania, cu care am stabilit sa ne vedem aici. El ajunsese in Wamena cu zile bune inaintea noastra si deja fusese la un “trekking” de 3 zile prin zona. Pentrru ca nu s-a incumetat fara ghid, a fost “taxat” cu exorbitanta suma de 500 de Euro! Penrtu 3 zile/2 nopti de urcari montane pe poteci ce le-ai fi gasit si singur, pentru dormit pe jos in colibe de paie, pentru 2 mese pe zi constand in principal   din cartofi dulci (peste 80 de specii in Papua- hrana de baza a localniclor  si pentru “ritualul traditional” (masacrul) care este aici sacrificarea porcilor domestici in scop de consum.
 .
Da, din cand in cand papuasii sacrifica porcii mici si negri pe care ii veti vedea umbland liberi in jurul micilor asezari din colibe de paie. “Ritualul” uciderii nevinovatelor mamifere consta in “echiparea” barbatilor si a copiilor din sat in “costum” traditional (dezbracati, purtand doat o koteka si pene pe cap) si “vanarea” porcului cu arcul cu sageti.
De fapt de ce ne miram, avand in vedere ca in alta insula indoneziana, Komodo, aflata in vecinatatea turisticului Bali, taierea puilor de gaina are loc dupa un scenariu poate chiar mai crud, dupa cum ne relata un alt turist.
Da, preturilein Wamena sunt foarte mari. Mai ales pentru ghizii care “vorbesc” limba engleza (de obicei foarte prost). Pretulunui ghid este cam de pe la 100 de euro pe  zi. Cu “cazarea si masa” eventual incluse, daca ai noroc. Suma creste daca ai nevoie de porteri care sa iti care bagajul.
“Ghizii” vorbitori doar de indoneziana sunt mult mai ieftini, dar exact pentru asta ai de fapt nevoie de ghid: pentru a te intelege cu bastinasii, pentru a explica ce doresti, pentru a afla cat mai multe despre modul lor de viata, chestii pe care tu vrei sa le spusi si auzi in limba engleza…
Varianta “ieftina” a expeditiei este sa inveti singur un minim de Bahasa Indonezia- in fond o limba extrem de usoara. Un fond de 50 de cuvinte de baza si acteva notiuni de gramatica sunt suficiente. Bine, nu pentru a povesti ore in sir cate in luna si in stele cu urmasii canibalilor, dar macar pentru a te descurca, economisind totodata sute de euro.
 .
Este exact ceea ce am facut noi si nu pot decat sa ma felicit pebtru acest lucru. Putinele cunostinte de indoneziana ne-au scos din multe incurcaturi nu doar in Papua, dar si in Sumatra si Raja Ampat.
Sa nu anticipez insa. Cum spuneam, in prima zi “efectiva” in Wamena am luat rucsacii pentru o excursie de o zi in amontele raului Baliem.
Totul incepe aici cu un drum la Politie, unde trebuie sa iti faci un asa numit “permis de drum” (“surat jalan”), hartie oficiaal cu poza ta ssi cu absolut toate satele?locurile unde vei merge in Papua. Politistii sunt insa foarte amabili si permisul e gratis, informatiile de pe internet referitoare la surat jalan fiind in marea lor majoritate false.
 
A fost o experienta interesanta sa mergem la politie si sa vorbim noi putin in Bahasa indonezzia, ei putin in engleza, sa ni se faca poze cu telefonul mobil si sa ni se elibereze permisul de drum. Act pe care, apropo, nu ni l-a cerut ulterior  nimeni, nicaieri.
Clima aici este foarte ciudata (depresiunea Wamena e situata la 1700m altitudine, iar muntii inconjuratori urca  pana la peste 4000m).  Acum e soare arzator, in 10 minute ploua torential (si ce ploi! – pe noi zilnic ne-a plouat intre orele 14 si 15, ca dupa o ora exact definita), noaptea e racoare…
Apropo de munti- De la Wamena se poate organiza o ascensiune pe cel mai inalt varf al insulei Papua-Noua Guinee, Puncak Jaya (Carstensz Pyramid), 4884m, dar acest lucru nu a constituit o prioritate pentru noi. Proiectul “Urme in Pacific” si-a propus sa caute populatii bastinase care traiesc la fel cum o faceau cu sute de ani in urma, precum si animalerare.
 .
Dimineata, asadar, iata-ne cu rucsacii in spate si insotiti de germanul Joern, bucuros ca nu mai trebuie sa se descurce de unul singur prin zona. Bine- financiar si si ca atmosfera. O scurta, dar extrem de “scuturata” calatorie cu “becak”, biciclo-ricsa ne-a dus la “Pasar Maru”, piata din vestul orasului de unde urma sa gasim un “bemo” (microbuz-taxi) pentru a ne duce  pentru inceput, ne-am propus noi, la  Goa , pestera aflata nu departe de oras unde alaturi de formatiuni interesante si mii de lilieci poti gasi, daca intri suficient de adnac, si oseminte ale stramosilor tribului care locuieste langa pestera.
 .
“Becak”- urile sunt niste bicilete cu 3 roti,in care “soferul” sta in spate, iar pasagerul/pasagerii (maxim 2) pe mica bancheta din fata. Experienta este foarte… scuturatoare,mai ales pe drumurile pline de gropi. La gropile mai serioase ai impresia fie ca se va rupe una din firavele roti,fie ca te vei rasturna in fata, greutatea vehiculului fiind mult mai mare in fata.
“Soferii” sunt oameni sarmani care pedaleaza toata ziua, de obicei desculti, pe un soare arzator sau, de la caz la caz, pe ploaie.
Oamenii de aici sunt de fapt foarte rezistenti. Mici, slabuti, cu consistenta firava si piele maro inchis, toti au niste picioare cu laba foarte mare, raportata la proportiile corpului. Majoritatea umbla desculti, fie noroi, asfalt, iarba sau stanci. Si o fac cu o viteza si dexteritate la care noi, in bocancii nostri ultramoderni, abia putem visa.
 .
De la becak la bemo. In “piata” am mers in locul unde asteptau vehiculele tip microbuz. Asteptau sa se umple, pentru a exploata la maxim financiar spatiul din si de pe vehicul. Pe banchetele pe care in mod normal incap 9 sau maxim 12 pasageri, soferii inghesuie pasagerii mai rau ca noi hainele in rucsacii nostri amri. Cel mai mult am calatorit 22 de oameni inauntru si 4 pe acoperisul unui microbuz de 12 locuri. Femei cu copii in brate care isu pun sacii cu bagaj peste si pe sub picioarele celorlalte “sardele”, barbati cu figura impasibiila, copii care se amuza la trecerea vehiculului prin gropi, totul intr-o atmosfer sufocanta si periculos de ciudat mirositoare in caz ca nu ai fost suficient de prevazator sa iti gasesti un loc  la geam.
Vazandu-ne europeni si mai ale pe Alecsandra- blonda, toti ne studiau mereu, curiosi. De multe ori barbatii au cerut voie sa isi faca selfie-uri cu noi (uneori refuzand chiari sa ne ia bani pentru cursa), femei care ne intreba de unde suntem, copii care ne priveau cu ochi mari…
 .
Fizionomiile lor, specifice Oceaniei tradeaza oameni invatati cu conditii aspre. Majoritatea au probleme la dantura (cum a constatat dentistul oficial al grupului nostru (sic) si cei mai in varsta, ingrijorator de multi, au gurile salbatic si gingiile “insangerate” de la metecarea nucii de betel. AM vazut si multi cu cancer la gura, provocat tot de mestecarea acestui drog timp de ani intregi. Intr-o tara in care alcoolul este inexistent si detinerea drogurilor atrage dupa sine pedeapsa capitala, nuca de Betel este singurul si ieftinul mod de a evada din realitate. Cu consecinetele necesare.
O doza de nuca de Betel (2 bucati) costa cam 0,60 Euro. Fructul se cojeste cu dintii, apoi se musca din el. Dintr-un mic recipient se ia apoi, cu ajutorul unei crengute, niste praf alb de creta (carbonat de calciu). Totul se amesteca in gura pret de cateva minute,apoi lichidul rosu ca sangele se scuipa. Pe jos. In piete veti vedea deseori pete de un rosu intens, ca ramase dupasacrificarea unei gaini. Sunr resturile scuipate ale nucii de Betel. Ce ramane pe gingii, buze si in jurul gurii da persoanei un aspect desprins parca dintr-un film de groaza. Prin munti, pe potecile pustii, daca va intalniti cu un barbos semidezbracat, rosu sangeriu in jurul gurii si care are in mana un cutit lung ca o sabie tip “maceta”, gandurile care va trec prin cap nu sunt dintre cele mai reconfortante, va asigur.
Prima impresie este insa falsa. Bastinasii sunt amabili, disciplinati si mereu saluta, eventual te mai intreaba de unde esti (“Dari mana?” “Dari Ro-ma-ni-a! Europa!”), de parca esti pierdut pe un platou de filmare al unei productii in care tu esti vedeta, iar ei figurantii dornici sa ia un autograf de la tine.
Am prins deci un “bemo” catre pestera “goa’ Contilola. Dupa 15 km petrecuti sub privirile iscoditoare ale papuasilor din vehicul, am coborat in dreptul semnului vechi, de lemn “Goa – cave 100m”.
 .
Am facut cativa pasi pe poteca si un papuas cu pene pe cap, dar imbracat cu un trico si niste pantaloni pre moderni pentru zona aceasta iesi sa ne ceaara “taxa de intrare- cam 3 Euro de persoana. Alaturi de el au aparut cativa copiii si o femeie. Din curte iesi si un om dezbracat cu pielea atarnand de batranete, purtandu-si cu mandrie koteka, Putin bizar totul, ma gandeam cat de grotesc arata un simbol ar virilitatii pe acest personaj extrem de batran. Nu i-am facut poze Ar fi solicitat o mica suma de bani si vom mai avea suficiente ocazii sa fotografiem   oameni goi.
“Portarul” si totodata “ghidul” pesterii ne facu semn ca putem urca singuri la grota, desi inmod normal stiam ca insoteste putinii turisti- pentru a nu se degrada pestera.
 .
Dupa o scurta urcare prin jungla umeda si calduroasa, pe niste stnci destul de alunecoase am ajuns la Pestera  Contilola- formatiune geomorfologica deosebit de interesanta. Conditiile de temperatura ridicata, umiditate mare si consistenta calcarului de aici au oferit premisele aparitiei unei pesteri “mari” (nu “lungi”), cu 2 Sali imense, in care lumina patrunde prin numeroase “ferestre”-aven si scalda misterios cotloanele ascunse. Stalacite, stalagmite si coloane uriase dau una er grandios complexului.
Este, daca vreti, o copie la scara redusa a giganticelor comlexe cavernicole din Vietnam si Cambodgia.
 .
O coborare pe un plan inclinat noroios, in acompaniamentul sunetelor produse de mii de lilieci am inceput explorarea galeriei in care nu mai ajungea lumina de afara. In scurt timp am ajuns la un mic lac subteran, plin de argila pe fund, are ocupa toate latimea galeriei. Pentru ca nu am vrut sa ne udam pana la brau, cu sau fara bocanci, am abandonat inaintarea, desi din ce am citit pe Tripadvisor galeria mai continua pret de cateva sute de metri, ajungand la un loc unde pot fi vazute numeroase oseminte. Destul de “Indiana Jones” toata atmosfera.
Dupa 2 ore ineresante petrecute inmaruntaiele Papuei am revenit la lumina si am luat-o pe drum catre nord. Ne propusesem sa ajungem in mica asezare Wo’ogi, aflata mai in amonte, dar pe partea cealalta a marelui rau Baliem.
 .
Un mic camion ne lua pret de 10km pana in dreptul loculuiunde trebuia sa trecem raul.
Din loc in loc, de-a  lungul drumului erau case, inconjurate de garduri de nuiele. Am mai intrebat   din loc in loc, spre a fi siguri ca mergem pe drumul cel bun. Undeva trebuia sa fie o poteca de la drum catre un pod agatat peste Baliem.
 .
Doi copii se jucau in fata unei curti ce inconjura cu o casa mare si ingrijita (posibil o biserica).
 .
“Selamat siang. Tolong, jalan ke Wo’ogi? Di mana  jembatan din sungai Baliem?” am turuit eu, facand abuz de putinle mele cunsotinte de Bahasa Indonesia.
“Di sana! Kiri.” Imi raspunse copilul, cu un ras cristalin. Apoi, vazand ca suntem totusi putin dezorientati (in fond stiam ca undeva trebuie sa cotim la stanga, dar nu stiam exact unde), se decise sa vina cu noi. Prietenul lui, care “se dadea mare” cu o bicicleta veche, ruginita si mai mare decat el, se alatura si el grupului.
Copiii ne-au scos in 10 minute de mers prin poteci noroioase catre podul suspendat peste atat de umflatul Baliem.
 .
“Terima kasih.”, le-am multumit copiilor, dar ei au insistat sa ne conduca mai departe, catre Wo’ogi.
Am trecut podul ce se misca din toate incheieturile tinand-ne de funiile laterale. Micul nostru ghid biciclist trec insa podul fara probleme, pedaland pe velocipedul sau de care trebuie ca era tare mandru.
Drumul contina printr-u pesiaj de vis, prin plantatii de banani, printre mici poienite in care ici si colo oameni semidezbracati lucrau “la camp”.  Putinele legume cultivate aici erau cartofii dulci, varza, ceapa, usturoi..totul arata insa foarte exotic. Si gustul este pe masura.
Poateca serpuia de-a lungul raului, aici curgand linistit, foarte umflat, avand culoarea cafelei cu lapte. Intr-un fel imi amintea de Lunca Muresului, vara.
Surprinzatori, dara nu ar fi babanierii peisajul ar aduce destul de mult cu Europa.
Din loc in loc poteca era intrerupta de mici garduri, inalte de 1m, care trebuiau trecute pe trepte facute din lemne si pietre.
Ghidul-biciclist avea o misiune grea in a-si trece vehiculul peste garduri. Am pus mana si l-am ajutat la fiecare trecere, ceea ce aprinse o licarire de multumire in ochii lui nevinovati.
In momentul in care poteca deveni mult prea noroioasa, el isi asunse bicicleta in spatele unui bananier si continua drumul alaturi de noi fara a mai avea grija vehicolului.
 .
Informatiile pe cre le-am gasit despre intreaga zona au fost putine si contradictorii. Astfel, Wo”ogii, satul in care se presupune ca vom gasi  o mumie a unui sfe de trib decedat in urma cu sute de ani, se dovedeste a fi mult mai deparet decat ne asteptam. Ne era cald, iar umezeala mare ne facea viata si mai grea. Parca nu am fi la 1700m altitudine.
Dupa ce salutul “siaaaang”  (Selamat pagi – buna dimineata, selamat siang – buna inainte-de-masa, selamat sore- buna dupa-amiaza, selmat malam – buna seara) pe care il adresam oamenilor intalniti (toti la lucru la “camp”) s-a transformat in “soreeeeee”, poteca deveni foarte noroioasa. Era de fapt o mlastina prin caare ne croiam drum. Copiii au decis  sa se intoarca, cu asigurarea ca buclcucasul Wo’ogi “tidak jauh” (nu departe).
Au stiut copii ce au stiut. In curand am ajuns la un mic paraias ce mustea dintre ierburile mlatinoase. Nu paarea adanc. Dar era atat de lat, cat sa nu putem sari peste. Niste lemne pluteau pe apa, dar nu ne puteam folosi de ele.
 .
“Joaca de copil”, am zis eu, pasind pe incredere pe o mica insulita de iarba ce se afla la jumatatea paraului. Talpa mea insa nu intalni nici o rezistenta si pe loc am simtit cum incept sa ma afund. In cateva clipe eram pana peste genunchi in noroi, cu tendinta de coborare vertiginoasa catre strafundul mlastinii. Era o pozitie idioata, cu un picior inca pe mal si cu celalalt pana la brau in mlastina. Un fel de spagat foarte bizar. Joern ma prinse decis de mana si ma ajuta sa revin pe “uscat”, sub privirile speriate ale Alecsandrei.
 .
Am pierdut mult timp infigand lemnele ce le-am gasit in fundul mlastios al paraului pentru a ne creea niste piloane pe care sa putem trece apa.
“Sunt curios cum trec aici localnicii” spuse Joern, montaniard exoerimentat in Europa, dar incurcat si el de capcanele exotice ale traseului.
Am mai continat oe poteca ce se strecura printre balti mari. Copaci si stuf ne inconjurau din toate partile. Din loc in loc a trebuit sa trecem apa pe podete de lemn. Parca eram intr-o delta.
Intr-un loc mai larg si umbros,plin de deseuri (marea problema a bastinasilor- arunca peste tot ambalaje de biscuiti, de ciocolata, toate resturile, etc) am facut popas. Am deschis un pachet mare de biscuiti si am luat toti 3 din el, mestecand in tacere. Cald. Sete. Insecte. Tanatari. Uneori malarie. Papua.
 .
Dupa cateva momente aparu un localnic dintos si enaranjat, imbracat cu un tricou extrem de murdar si niste pantaloni scurti. “Sooo-reeeee!” ne saluta el si se aseza langa noi.
 .
L-am servit cu un biscuit, intinzandu-I intreg pachetul. El lua pachetul si incepu sa manance grabit, multumindu-ne. L-am lasat sa devoreze jumatate de pachet, dupa care I l-am cerut, spre a -l servi pe Joern. Alecsandra era fericita cu sticla ei de apa.
Imi intinse pachetul, speriat ca nu mai poate manca. Ne-am servit cu cate un biscuite si I l-am intins iarasi. Il lua fericit cu o miscare grabita si se grabi sa bata recordul mondial la terminat un pachet imens de biscuiti.
“Uite,”, rase Alecsandra, “parca ar fi al lui pachetul si el ne-a servit pe noi din politete, nu invers!”.
 .
Multumit si satul, papuasul ne raspunse la intrebarea noastra referitoare la sat ca nu mai e departe si ne arata prin semne ca ar vrea sa ne ajute sa caram rucsacii. Am refuzat politicos. Satul, intr-adevar, nu mai era departe.
 .
Am trecut un ultim gard si am ajuns la un gazon ingrijit. De jur imprjur erau case surprinzator de moderne. Cativa barbati si multi copii ne-au inconjurat mirati. Din scenariul “turisti veniti intr-un sat traditional de canibali sa vada o mumie” totul deveni “turisti ajunsi intr-un sat destul de neinteresant la niste oameni stanjeniti ca n stiu ce sa ne arate.” Nici macar nu au pus de-o supa sa ne fiarba pentru cina, vorba ceea.
Am intrebat in limba lor cum e cu mumia si ne-au explicat ca nu mai este la ei in sat. A fost mutata in alt sat. “Satu jam” de mers pe jos (o ora).
Era deja tarziu. La ora 18 se intuneca. Nu ne mai puteam permit 2 ore prin noroaie.
Am intrebat daca ne putem uita imprejur prin Wo’ogi. Primarul, sau ce o fi fost, ne arata rand pe rand scoala, primaria (?) (“kantor” = oficiu), cateva case… catunul era i\foarte ingrijit, cu alei flancate de flori salbatice, garduri de nuiele aranjate, banieri plantati strategic… exotic si bizar. Dar nimic gen “evul mediu”.
Dupa ce Alecsandra isi facu cateva selfie-uri cu copiii extaziati ca “in sfarsit se intampla ceva” si in satul lor, am facut cale-intoarsa..
“Primarul” se oferi sa ne insoteasca pana la podul peste raul Baliem, invatatndu-ma pe drum cum se numeste una sau alta in limba lor (a tribului Dani).
Langa un camp cu cartofi se “racorea” langa un foc o familie constand dintr-un Dani autentic, dezbracat, purtand deja clasica “koteka’, sotia si copilul sau. Am facut poze cu barbatul, bucurandu-ne ca intr-adevar, bastinasii mai poata si in ziua de azi “hainele” traditionale, chiar si in absenta motivatiei pricinuite de prezenta ocazionala a turistilor dispusi sa platasca pentru eventuala poze.
La podul agatat peste baliem ne-am luat ramas bun de la cei din Wo’ogi, recompensandu-I cu o mica suma de bani.
Am iesit la drum si in curand veni o mica basculanta, in cuva careia erau vreo 8 pasageri. Am facut semn ca vrem sa urcam si noi sus prete de vreo 10km, pana in satul Jiwika. Jiwika e pe drum catre Wamena si esta renumit pentru faptul ca aici se gaseste (cu siguranta) mumia afumata a unui sef de trib.
 .
Soferul rase si ne facu semn sa urcam. Calatoria in cuva basculantei a fost o experineta demna de cel mai autentic parc de distractii. Ceilalti pasageri au fost entuziasmati de prezenta noastra, in special de a Alecsandrei, si-au facut selfie dupa selfie cu noi iar la coborarea noastra au oprit basculanta si s-au dat jos cu noi pentru poze de grup. Un tinerel imi ceru timid voie sa stea in poza langa Alecsandra. I-am permis cu un zambet.
Jiwika, asa cum banuiam, este un locmult prea turistic. In afara de faptul ca satul  traieste din banii adusi de mumia care pentru a fi aratata trebuie cotizat serios. Cam 10 euro de persoana. Alecsandra nu era deloc interesata de mumie, dar veni cu noi spre a filma. Seful tribului, “gardianul” mumiei ceru aceeasi suma si penrtu ea (“look, foto- same”), iar la refuzul meu de a-I da banii, o obliga sa plece. Mi-am facut doua selfie-uri cu mumia, am platit pentru mine suma si am plecat dezamagit, urmarit de o gloata de “canibali” imbracatiin pene, pictati si cu sulite, care cereau cate 10 Euro pentru FIECARE poza pe care le-ai fi facut-o. Nu, categoric nu pentru asta am venit pana in Papua.
Mumia in sine a fost insa interesanta. Conform legendei are vreo 300 de ani si este un fost sef de trib cate in momentul decesului a fost conservat in principal prin afumare.
 .
Asta a fost prima zi “autentica” In Wamena.
 .
In dimineata urmatoare urma sa plecam in adevarata aventura- “trekking”-ul singuri cateva zile prin munti in cautarea satelor izolate.
 .
Aveam maxim 5 zile la dispozitie. 4 Nopti. Am planuit un traseu pe acelasi drum dus-intors, din care ne puteam mereu intoarce in caza ca devene prea greu sau intampinam probleme.  Rucsacul meu, cu provizii pentru 5 zile (biscuiti, conserve de peste, unte de arahide, etc) se apropia de 20 de kg. Pana la Yogosem, satul aflat la peste 2500m atitudine, primul in care puteam intalni populatia Yali, este un urcus foaret greu, prin paduri, pre paraie, pe langa cascade. Preferam sa am satele Hitugi si Yuarima in drum atat la dus cat si la intors, pentru a putea asa in caz de nevoie o parte din baggaj.
Pe rucsacul meu, in rapta si in stanga atarnau, pregum globurile penrtu un pom de Craciun, izoprenele de dormit si cortul. Eram asigurati pentru orice eventualitate.
 .
Alecsandra avea emotii vis a vis de mersul “doar noi 2” prin “pustietiatile” si “jungla” de aici, dar situatia, pentru a nu deforma realitatea, nu e atat de neagra. La aceasta altitudine nu mai este chiar “jungla” tropicalaplina de serpi si paianjeni, ca in Sumantra. Animalele salbatice perisuloase lipsesc (e plin insa de deja clasicii porci mici si negri), iar posibilitatea de ratacire nu prea exista. Unu la mana, potecile sunt bine conturate, doi la mana, tot la o ora de mers dai peste o casa-doua resfirate prin munti (sau de un mic sat), trei la mana mi-am facut temele foarte bien si am cateva trackuri GPS ale nebunilor care au fost pe aici inaintea noastra. In plus, aplicatia maps.me are, surprinzator, marcata poteca principala pana in Yuarima pe harta regiunii.
 .
Joern se decise sa ne insoteasca pe jumatatea primei zile. Apoi elurma sa se intoarca inapoi la Wamena, deoarece a doua zi avea avion inpoi catre casa. Desincronizare.
 .
Am pornit la 6 dimineata catre Pasar Misi, in capatul sudic al Wamenei.  Desigur, tot cu o becak.
 .
De acolo ne-am inghesuit (deja aveam experienta) intr-un bemo catre Kurima, capatul drumului practicabil. A fost interesant sa fii 45 de minute  intrelocalnici, bagaje etc. Cel mai interesant a fost cand la jumatatea drumului au coborat din microbuz doua femei ce u vut nevoie de vreo 15 minute pentru a-si strange toate bagajele de pe sub banchete. Nu imi pot imagin cum cele 2 femei pot duce (agatate de cap, cum ziceam) atatia saci, avand in vedere ca una dintre ele avea si un copil mic. Detaliu picat- dupa ce au reusit sa descarce numeroasele bagaje, mai lipsea cel maimic: umbrela!
 Personificarea expresiei: “Ce ii trebuie chelului? Tichie de margaritar!”
 .
Cu 5 km inainte de Kurimaun torent lateral a distrus drumul si podul, care nu a mai fost refacut de cativa ani.  Microbuzul se goli aici si am fost nevoiti sa traversam desculti apa vijelioasa, ce nu trecea insa de genunchi. Eu am trecut bagajul si am revenit sprea a o duce si pe Alecsandra in spate peste raul repede. Localnici cu bagaje si soferi indrazneti cu masini 4×4 veritabile traversau de zor, ca pe bulevard, raul.
Odata dincolo, niste tineri cu scutere ne-au luat pentru ultimii 3km pana la capatul definitiv al frumului la Kurima. A fost pentru prima dta cand am mers cu rucsac de 20 de kg in spate pe motocicleta si pot spune ca nu a fost chiar dezastruos. Era sa ne rasturnam doar de 2 sau 3 ori!
Gata! Capatul civilizatiei. Am spus “Selamat tinggal!” drumului si am traversat podul suspendenat peste acelai rau Baliem catre versantul stang. Aici raul ne arata dec e ideea mea de a-l face navigabil nu e realizabila: apa fierbe si sare nervoasa peste stancile din albie cu o viteza uluitoare. Nu cred ca cineva ar scapa cu viata daca ar fi luat de ape. A fost si destunul unui turist care a picat de pe un pod in urma cu cativa ani.
De aici nu se mai poate continua cu nici un mijloc de transport, fie el cu 2 sau cu 4 roti. Doar poteci pe versantii abrupti, poteci care in sezonul ploios sunt spalate de ape.
 .
Localnicii, harnici, au intarit pe alocuri poteca cu adevarate opere de arta arhitecturale, valorificand materia prima din zona: pietre, lemne si nuiele.
La fel ca in nordul orasului, putinele zone fertile, unde un strat subtire de pamant acopera stancile abrupte,  au fost valorificate agricol. De obicei, cartofi dulci. Numeroase garduri si gardulete din nuiele sustin firavele plantatii impotriva alunecarilor de teren.
Poteca se strecoara la inceput printre gradinile oamenilor, cu numeoase gardulete destul de inalte destul de trecut tot la cateva zeci de metri. Dupa ultimele cale din Kurima facem popas la o frumoasa cascada, unde ne spalam, dar nuindraznim sa bem apa rece. Nu e sigur sa bei, nici chiar din izvoare. In afara de apa imbuteliata ce am luat-o cu noi urma sa bem apa fiarta,primita de la localnici, in care eu am mai bagat, pentru siguranta,pastile dezinfectante de  argint, iar Alecsandra a baut, masura suplimentara de siguranta, aceasta apa doar prin filtrul bacteriologic ce il aveam la noi.
 .
Soarele ardea nemilos, iar lipsa padurii (e o zona cu iarba inalta aici a facut ca noi sa ne inrosim ca racii. Bronz… de munte. A urmat o panta foarte mare de urcat de pe firul vaii pana sus, pe versant. Greu. Cald. Soare arzator. Popasuri. Plante ciudate. Flori nemaivazute. Un botanist ar fi cu siguranta entuziasmat la vederea atator specii endemice.
Portiunile de poteca pustie alternau cu mici sate de 4-5 colibe de paie. Autentic. Oemni trebaluind prin curtile inconjurate de nuiele. Semidezbracati. Asa cum traiesc ei acum. Nimic pentru turisti. Viata adevarata. Ca si cum ai merge in Romania in varf de munte in  catuneleizolate de lume.Nimeni nu lucreaza in gradina in costum popular, dar toti sunt oameni primitori si cusiosi de a vedea fete noi si “exotice” pentru ei. Si cum Alecsandra, cu parul ei de aur, e cam cea mai exotica aparitie posibila pe acele meleaguri, e lesne de inteles ce bine am fost primiti peste tot.
Am fost uimit sa vedem destul de des mici biserci- constructii dreptunghiulare, modeste, din lemn.  Misionarii au faut eforturi mari pentru a-I crestina pe bastinasi. Surprinzator poate, avand in vedere ca Indonezia este o tara musulmana. Am vazut insa mult mai multe bierici decat moschei, chiar si in Wamenna in oras.
Langa satele izolate din munti uneori pot fi intalnite mici piste improvizate de avion, iar daca ai noroc poti zbura in schimbul a 100 de Euro cu mici avioane de 3-4 locuri cu un misionar spre aceste sate. Nu am avut insaa timp si noroc sa intalnim un asemenea avion.
Brusc, la ora 14 soarele se ascunse in norii ce decoreaza aproape in permanenta cadrul montan inconjurator la asemenea altitudini. Doar 1700m, dar la ecuator totul este altfel decat in Europa. O ploaie torentiala incepu subit. Joern si Alecsandra incepura sa alerge catre casele ce se zareau la mica departare de noi. Eu cu monstrul meu din spinare i-am urmat cu greu.
 .
Am intrat in micul sat Ugem. Oamenii ne facura semn sa intram intr-una din case. Destul de moderna, cu dusumele de lemn pe  jos. Nimic special. Eram bucurosi sa scapam de ploaie.
 .
Am fost intrebati daca nu vrem sa innoptam aici. Le-am spus ca vrem sa ajungem astazi insa pana la Hitugi. Ni s-a spus ca mai avem 5 ore de mers. Sa ramanem aici peste noapte si samergem maine. Nu mi-a placut faza. Stiam sigur ca intr-o ora, maxim 2 vom fi la Hitugi. Chiar nu e un mod pacut de a jecmani turistii mintindu-i in privinta distantelor.
 .
Ugem era mult preamodern pentru ce ne doream noi, astfel ca in momentul in care ploaia s-a oprit putin, ne-am luat ramas bun de la Joern, care de aici a facut cale-ntoarsa si noi am continuat sa inaintam pe poteca acum foarte alunecoasa.
Cotisem deja pe raul Mugi, afluent pe stanga al marelui Baliem. Poteca “statea” oarecum pe aceeasi curba de nivel, deci nu mai urma sa urcam sau sa coboram prea mult. Norii desi ce nu voiau sa se imprastie si salbaticia zonei ne-a placut foarte mult. Noi inaintam printr-un peisaj lipsit de padure, doar stanci si iarba si din cand in cand cate un paraias. Versantul de vis a vis se prezenta insa mult mai impresionant: padure, torente ce se arunca in cascade inalte, pesteri. Era insa greu sa coboram pana hat jos la firul apei raului Mugi pentru a trece pe versantul opus. In plus, Hitugi era pe partea noastra.
 .
Am inaintat in tacere. Multa linste. Lipsa semnalului de GSM, a firelor de curent, a drumurilor, totul contribuie la autenicitatea “intoarcerii in timp”. Alecsandra mergea inainte, cu bocancii pleoscaind prin numeroasele balti aparute dupa ploaia torentiala. O urmam la mica disstanta, gandindu-ma “ce bine ca exista poteca”.
 .
Dupa vreo jumatate de ora iarba se mai uscase si am oprit pentru un popas de masa. Am “ras” doua conserve cu ton, asezonate cu biscuiti sarati si sos iute. O delicatesa, inpustietatile astea. Cand sa ajungem la desertulalcatuit din biscuiti dulci, ne ajunse un cuplu de papuasi. Se introrceu probabil de la camp. Oameni simpli, bucurosi sa intalneasca straini. Nimic dezbracat, nimic koteka.
 .
S-au asezat langa noi si i-am imbiat la biscuiti. Ne-au multumit frumos si s-au servit. In cateva vorbe le-am spus ca suntem din Romania si ca mergem sa innoptam la Hitugi. Ne-au zis ca nu e departe, circa jumatate de ora- o ora de mers. Foarte amabili, foarte simpli. S-au oferit apoi sa ma ajute la caratul rucsacului. Evident ca am refuzat, desi poate nu ar fi fost o lectie buna pentru barbatul care nu cara nimic, in timp ce sotia lui ducea traditionala plasa trecuta peste cap incarcata cu tot felul de greutati.
Au cerut voie sa faca un selfie cu noi (asta chiar nu ma asteptam, sa scoata un smartphone, primitiv, ce-I drept). Cum de aveau telefon daca aici nu e semnal? Pentru poze? Sau doar pentru cand merg “la oras”?
Am mers in urma noastra inca vreun kilometru, dupa care si-au luat ramas buna. Casa lor se ascundea undeva, pe o panta abrupta deasupra potecii noastre. Le-am strans mana, spunandu-le “Selamat tinggal” (la revedere, viata buna) in indoneziana si murmurand atat de caraghiosul “Wa! Wa! Wa!” in limbajul triburilor Dani.
 .
E interesant si ciudat totodata salutul populatiei  Dani: ti se strange mana si se murmura de cateva ori “ua-ua-ua-ua-ua!”. Odata am pronuntat totul prea rapid si a sunat mai mult a bascalie, dar localnicul nu s-a suparat.
 .
Da, foarte multi dintre papuasi vor sa dea mana cu tine cand te vad pe drumurile saupotecile “lor”. Asta alaturi de salut. Cred ca in viata noastra nu am dat mana cu atat de multi oameni intr-un timp atat de scurt.
 .
La cateva sute de metri se anunta mult-asteptatul Hitugi. Aproape 6 ore am facut pana aici de la Kurima, de la capatul drumului. E drept, cu popasuri, cu poze, cu filmari. Oricum, eram la 6 ore departare de civilizatie. Tot e ceva.
Hitugi e asezat pe un parau ce se arunca mai jos de sat in raul Mugi. Chiar la intrarea in catun treci peste un mic pod de pe care se poate admira o cascada.
Era deja ora 17. Daca am fi intarziat, ne-ar fi prins noaptea.
 .
Am intrat in sat si am gasit niste copii jucndu-se. “Selamat sore. Tolong, kami bisa tidur di sini?” (Buna dupa-amiaza. Va rog, putem sa dormim aici? I-am intrebat eu pe copii, asteptandu-ma sa ma indrume catre un adult. Spre surprinderea noastra, unul dintre baieti ne raspunse cu un ton foarte matur: “Bisa!” Si ne facu semn sa il urmam.
 .
Ne duse la o casa facuta din lemn si placaj,poate mult prea moderna fata de ce ne asteptam noi. Pe jos erau paie impletite. In camera in care ne pregati “patul” pe jos erau si niste scanduri ce acopereau paiele.
Ar fi fost si cateva honai in sat, case mici, rotunde, traditionale, din stuf, dar sincer preferam peretii acestia cat de cat solizi si podeaua acoperita cu lemn.
 .
Baiatul, despre care aveam sa aflam ulterior ca il cheama Andy si are 12 ani, isi lua rolul de gazda foarte in serios. Ne intinse pe jos niste paturi, peste care sa putem sa punem noi sacul de dormit.
Am intrebat cat costa sa dormim aici, si ne-a spus ca echivalentul a 13 Euro. Am incercat sa negociez la 10, dar pustiul era ferm pe pozitie. Foarte simpatic si foarte matur. A vazut ca ma descurc greu cu limba lor si de aceea pronunta cuvintele rar, dezvelindu-si dintii stralucitori in mici zambete.
De spalat puteam dintr-un recipiet metalic, un fel de bidon  (oare cum l-or fi carat pana aici?) umplut cu apa de ploaie, iar toaleta era o constructie auxiliara, o camarute cu o groapa sapata in mijloc, in care din petre si bucati de plastic era improvizata o toaleta “turceasca”. Ingenios! Apa se aducea cu un recipient din bidonul de afara si se arunca cu o cana peste “toaleta”.
Salbatic, dar poate mai putin decat ne asteptam noi.
Vorbind cu Andy, am aflat ca traiese singur, mama lui fiind la oras, iar tatal lui… nu am prea inteles exact. Nu a fost prea darnic in a da explicatii, iar mie imi era deja jena sa apelez mereu la aplicatia google translate (apropo, merge si offline! De un real ajutor daca aveti deja cunostinte de baza ale limbii).
 .
L-am rugat pe Andy sa ne fiarba niste apa sa avem de baut. Se retrase impreuna cu alti cativa copii in “bucatarie” (asta era inca “traditionala- o incapere auxiliara casei principale, cu perreti de lemn si “tapetata” cu paie pe jos. In mijloc e o groapa in care se face focul.
Eu am reusit sa ma spal destul de bine la “bidonul” de afara, dar ghinionul a facut sa alunec pe o piatra si sa ma tai destul de urat la picior, in talpa. Nu adanc, dar foarte dureros. Si se puea infecta. M-am felicitat in gand pentru ca am lasat sticluta de Betadina la Wamena, in dorinta de a avea un rucsac cat mai usor.
 .
Pe la 8, fara curent, fara lumina, ne-am culcat.Am incercat sa ignoram paianjenii, tintarii si tot ce tine de categoria insectelor. Serpi speram sa nu intra noaptea in camera prin gaurile podelei. Ne-am culcat insa asa… Dar nu pentru mult timp! Dupa cateva minute am inceput sa auzim amandoi niste labute mergand pe sub podele. La inceput am crezut ca visez, dar Alecsandra sari si ea in sus: “ai auzit?”
 .
Am ciulit amandoi urechile si am auzi foarte clar zgomot de picioruse printre bagajele noastre: “soareci!” am zis eu, si Alexandra incepu sa bata cu palma in pode. Brusc o groaza de animalute fugira undeva dedesubt care incotro, chitcaind frenetic.
“Tot e bine, unde sunt soareci nu pot fi serpi!” am zis eu, facand haz de necaz.
 .
Alecsandrei nu ii era frica, dar nu era deloc placut sa stii ca iti umbla noaptea soarecii pe la nas sau iti roade pungile cu mancare.
 .
Am incercat sa pun cortul (in camera!), ocazie cu care nu am putut decat sa ma “felicit” ca am ales un cort “clasic” si nu unul tip “iglu” ce sta in picioare chiar si neancorat- modelul ce l-am carat cu greu pana aici necesitaminim 6 ancoraje spre a sta vertical. Evident, l-am strans la loc.
“Si ce facem? Ne trebuie lumina, ca sa nu vina. Asa cred, cel putin!” rase Alecsandra.
 .
Ghinionul a facut insa ca lampa mea frontala sa fie aprinsa toata ziua in rucsac. Model prost. Foarte bun, dar prost conceput.
“Nu avem lumina pentru toata noaptea… Hmmm… Cum ar fi cu niste muzica?” am propus eu, la care Alecsandra incuvinta din cap.
Am scos telefonul “de rezerva” si m-am uitat ce muzica am pe el. Doar Metal Ballads. Balade rock. Multe, insa. Suficiente pentru 6 ore, iar cu repeat list, perfect pana dimineata.
 .
Am dat la maxim telefonul si l-am pus direct pe podea. Se auzea foarte prost (boxa Bluetooth am lasat-o in Jayapura), dar… tare!
Ne-am pus sa dormim in acest scenariu tragi-comic. Muzica a urlat atat de tare incat ori au plecat soarecii, ori nu i-am mai auzit noi.
 .
Dimineata, rana mea la picior a inceput sama doara. La fiecare pas. Cam aiurea. In nici un caz nu ma vedeam carand un bagaj greu si cu atat mai putin la a face pe caprioara prin paduri, pe pante abrupte si prin paraie.
De la Hitugi la Yuarima sunt 1,5-2 ore de poteca fara urcari sau coborari bruste. De la Yuarima incepe problema cea mare. Sunt alte 5 ore de urcus pieptis, cu poteca abia schitata pana la Yogosem. Acolo ne propusesem sa ajungem initial. E un sat izola unde ajung extrem de rar europeni. Ca atare, sunt priviti ca niste ciuatenii si sunt tratati cu ospitalitate deosebita.
 .
Evaluand insa situatia cu piciorul si bagajul, am ales o alta solutie. Am decis s lasam tot bagajul in Hitugi, urmnd ca noaptea urmatoare sa dormim tot aici,ir poimaine sa ne intoarcem catre Kurima-Wamena. Alecsandra propuse ca astazi sa vizitam satul Hitugi, iar eu am zis ca ne putem incumeta fara bagaj cele 2 ore dus, 2 intors, pana la Yuarima. Bun, zis si facut.
 .
Micutul Andy ne batu la usa pentru a ne aduce un cartof dulce, copt in vatra. Delicios! A avut gust de castane coapte!
Apoi incerca sa ma roage ceva in indoneziana. “Obat sakit kepala!” “Obat!” “Kepala!”, ma ruga el.
Nu cunosteam aceste cuvinte. Am pus mana pe google translate si am tastat “obat”. Traducerea veni repede: “drog”.
“Tidak, tidak! Bukan obat!” am spus speriat. “Nu! Nu! Nu am droguri!”. Legile indoneziene referitoare la droguri sunt drastice. Nu intelegeam ce vrea Andy… sa se asigure ca nu avem … droguri?
Micutul se uita mirat la mine si insista: “Obat… Kepala”.
Am tastat in telefon si restul propozitiei si cuvantul “drog” se schimba subit in “medicament”. Medicament durere cap! A!
“Obat kepala?” am arata eu spre cap.
“Yia! Yia!” dadu el bucuros din cap.
 .
I-am dat niste Ibuprofen si i-am explicat cum sa il ia o persoana adulta. Dupa alte 10 minte aparu la usa un om mai in varsta cu femeia lui. Pe el il durea spatele, pe ea piciorul si avea si o eczema urata la mana.
Alecsandra rase. In mintea mea ma si vedeam un doctor in varf de munte stil “Dr. Quinn- medicine woman”, serialul acela vechi.
Le-am dat si acestor papuasi cte ceva din provizia mea de medicamente si imi multumira frumos.
Apoi l-am rugat pe Andi sa ne faca un tur al satului. Interesanta localitate- cateva honai-uri din lemn si paie alturi de cateva case relativ “moderne”, o mica biserica si o scoala cam prea frumoasa. Parea din alt film.
“Andy, tu nu mergi la scoala? E vacanta” l-am intrebat, la care el imi spuse foarte serios “Guru sedang sakit”. OK, m-am gandit. Acum stiu ce inseamna “sakit”, iar “Guru” e profesor. Deci vacanta de voie, de nevoie.
 .
In 15 minute am vazut tot satul, ba inca am mai si ras cu copiii adunati langa terenul de volei. Da, chiar si in varf de munte au teren de volei. Cu “Fileul” improvizat din lemne, dar oricum…
 .
Am intrebat-o apoi pe mica noastra gazda cam cat de dificil e drumul pana la Yuarima. Piciorul ma durea, dar l-am pansat bine Cred ca fara bagaj m-as descurca. A si pluat mult noaptea si dimineat si pamantul mustea de apa.
“2 ore. Nu mult in sus si in jos” imi explica Andy. “Bine. Mergem pana acolo, lasam bagajulaici. Ne intoarcem diseara sa dormim tot aici”, l-am informat eu.
 .
Ne-am pregatit de drum Spre surprinderea noastra, Andy si cu inca un pustan pornira la drum alaturi de noi. Seti (de la Setiawan, daca am inteles bine) era la fel de mic ca prietenul lui. Purta un tricou rosu si avea “aproape 12 ani”.
Peisajul se anunta fantastic, cu straturi de nori mai sus si mai jos de noi. Tipic. Mai ploua un pic, dar nu am luat asta in seama. Poteca montana isi croia drum printre ierburiinalte si noroaie, pe versantul ce pe alocuri se arunca abrupt catre rau. Calea era intarita cu pietre si nuiele in locurile abrupte. De cateva ori am alunecat in jos, dar m-am redrest rapid. Am privit admirativ catre abis.
“Sungai Mugi”, imi aminti Seti numele raului in amontele caruia  mergeam..
 .
Valea se ingusta si peisajul era de o salbaticie rapitoare.
Credeam ca micutii ne vor insoti doar pana la iesirea din sat, dar ei isi luara in serios rolurile de ghizi.
 .
Liniste. Multa liniste. Din loc in loc se auzea mugind undeva jos, sub noi, raul agitat. E frumos de tot. Doar natura. Nu tu constructie de beton, nu tu asfalt, nu tu stalpi de electricitate sau antene GSM. Abia aici simti cat de mult a patruns “civilizatia” in vietile noastre.
Copiii acestia 2, care pe alocuri mergeau tinandu-se de mana, pareau a da in plus decorului o tusa de nevinovatie. Doar  tricourile loe murdare, al lui Andy cu “FC Barcelona”, ne aduceau intr-un fel nemilos aminte de realitate.
 .
Am oprit undeva sa mancam niste ciocolata. Am impartit dulciurile si apa cu Andy si Seti.
Dupa o alta “plimbare” printre stanci, palcuri de padure si noroi pe alocuri pana la glezne, se zarira cateva honai-uri. Un parau umflat facea mare galagie sub podul de intrare in sat. Yuarima.
 .
Dupa pod un grup de barbati cu cutite lungi in mana se uitara mrati la noi. Unul dintre ei era dovada hilara a efectelor civilizatiei: sus er imbracat cu un tricou, iar in partea de jos era dezbracat, purtand doar traditionala “koteka”.
Brusc, sprijinita de un pom am vazut o pusca, si m-am speriat putin. Arma de foc nu prea ar avea ce sa caute in acest décor.
Oamenii ne-au salutat insa prietenosi.
 .
Am intrat pe aleea principala a stautului. Intre honai-urile inghesuite in drepta aparura niste copii curiosi. Se uitu cum ii faceam poze Alecsandrei.
Mamele lor spalau nestingherite niste rufe si le intindeau pe niste sfori intre colibe.
Copiii “nostri” intrara in vorba cu cativa copii de aici. Probabil se stiau.
Un batran dezbracat aparu incet de undeva, din spate, indreptandu-se catre noi spre a ne da mana. La fel ca si ceilalti. Mic de statura, cu piciorul disproportiont de mare. Poza clasica deja: piele neagra, par argintiu, koteka.
Am mers pana in “centrul” satului, unde am vazut si doua constructii mai moderne”- biserica si “kantor”.
Yuarima era mult mai putin “modern” decat celelalte sate intalnite pana acum. Pe masura ce  te indepartezi tot mai mult de Kurima, satele devin tot mai “autentice”.
 .
Am aruncat o privire pe poteca ce incepea de aici sa urce pieptis catre Yogosem, unde ne propusesem initial sa ajungem. Nici o sansa. Sunt minim 5 ore de urcat, iar noroiul, panta, piciorul si… karma nu au vrut ca noi sa ajungem mai departe de Yuarima.
Incepu o ploaie torentiala si ne-am retras cu totii sub podul acoperit de la intrarea din sat.
 .
In tacere am ascultat cum ploaia mangaie padurea, casele, oamenii care isi continuau nestingheriti munc. Oricum erau desculti, iar putinele haine se vor usca repede pe ei.
 .
Multi din cei intalniti aici, in special copiii, erau raciti. Tuseau ocazional  si mucozitatile nazale le iesea vizibil din nas. Nu folosesc batiste, si le trag inapoi, spre disperarea Alecsandrei, care a sesizat mai bine fenomenul. Ei, tocmai o fi iarna in Papua.
 .
“Kembali”, i-am spus lui Andy intr-un moment in care ploaia se mai potolise. “Yia”, zise el si porniram inapoi pe poteca uda.
Chiar daca ploua in reprize, nu era frig. Noaptea insa, da. Ziua, daca dupa o rafala de ploaie iese subit soarele,acesta arde napraznic.
Mergeam aliniati pe poteca, inapoi catre Hitugi. Ne bucuraam de aerul curat, de pesiaj. Culme, si de nori. Aoarele ma arsese prea tare in ziua precedenta.
 .
Asa cum e “normal” aici, brusc incepu o noua rafala de ploaie. Torentiala. De nesuportat.
 .
M-am uitat la copiii care de obicei nu prea isi faceau probleme de ploaie. De aceasta data insa turna cu galeata.
Andi ne spuse ceva si ne facu semn catre inainte. “aproape”, imi zise, si am priceput ca este un loc unde ne putem adaposti.
Am alergat prin ploaie cateva minute si am ajuns la o mic grota, o vizuina ingusta sub o stanca, in care am reusit sa intru eu, Ale si Seti. Cu greu. Picioarele ne-au ramas afara. Numai bine ne spala ploaia bocancii.
Andy merse mai departe si se scunse sub urmatoarea stanca.
 .
Stropii de ploaie cadeau des, cristalini si nemilosi, purificand parca aerul si asa ireal de curat.
Ne era putin  frig, desi aveam pelerinele de ploaie pe noi. Erau prea ude deja. M-am uitat lung la bocancii nostri, atat de frumosi si rezistenti. Privire mi-a fugit rusinata catre picioarele goale ale unui pusti de nici 12 ani care isi “tragea” zgomotos mucozitatile nazale. Tricoul si pantalonii sai scurti  ii erau incredibil de ude. Parea a nu baga in seama frigul. Cu ochii mari, acest Tom Sawyer papuas ne privi smechereste: “e bun adapostul?”. Fara cuvinte ne intelegeam cu Seti. Am aratat catre cerul ce plangea in valuri. “Ploua tare”. “Da”, parea a adeveri el.
Alexandra isi facu loc mai in interiorul grotei. Frigul incepea sa ne patrunda.
 .
Dupa vreo 20 de minute ploaia se mai potolise, dar nu s-a oprit de tot. Setin ne facu semn ca trebuie sa mergem. Sigur incepe sa ii fie si lui frig.
I-am spus prin semne sa mearga inainte, ca nu mai e mult pana in sat. Sa se schimbe. Dadu din cap. “Nu.”. Ramase cu noi.
L-am ajuns din urma si pe Andy, care ne zori si el. Ploaia nu avea de gand sa se opreasca.
 .
Admirabil cum doi pusti de varsta lor pot fi atat de maturi. La noi in tara, la 12 ani te descurci foarte bine la League of Legends, dar nu stiu daca te poti ocupa zile intregi de niste straini care abia buchisesc limba ta, sa le aranjezi locul de dormit, sa le fii ghid, sa le gatesti…
Pentru ca dupa ce am ajuns inapoi in sat si copiii si-au schimbat tricourile, venira iar la noi, sa ne intrebe daca avem un cutit. In mana Andy tinea o varza mare. Surpriza pentru cina noastra.
 .
I-am dat briceagul meu si in scurt timo o droaie de copii se adunara in “bucataria” noastra.
Pe seara, mica noastra gazda ne imbie cu roadele efortului sau: varza gatita cu orez fiert.
“Cine a gatit?” am intrebat eu, politicos.
“Eu”, Andy se umfla mandru “in pene”.”E bun?”
“Yia”, am raspuns eu, mirat de cele traite.
Poate ne asteptam in Papua sa ajungem in sate izolate in care oameni dezbracati trag cu sageti dupa noi sau fac dansuri traditionale de bun-venit. In schimb, ajungem sa cunoastem copii foarte maturi si inteligenti, care stiu atat sa traga cu arcul, cat si sa se gospodareasca dupa metode moderne. In loc  ca a doua zi copiii sa isi ia arcul sa plece prin paduri la vanat, cum s-ar fi intamplat probabil in urma cu 60 de ani, cand triburile Dani  au avut primele contacte cu indonezienii ce si-au intins administratia in interiorul insulei, Andi si Seti urmau sa aiba a doua zi la scoala, conform orarului, Bahasa Indonesia, biologie, sport si matematica. Asta in caz ca “guru” se va insanatosi pana maine.
 .
Ganditori, am trecut mangaiati de ultimii stropi de ploaie din bucatarie in casa principala. Era ora 20, destul de tariu pentru a mai sta treji. Am adormit meditand la valorile societatii actuale si la ce inseamna sau nu inseamna civilizatia.
 .
Dimineata ne-am luat ramas bun de la copii si saltandu-mi monstrul ce raspunde la numele de alint “rucsac” in spinare, am pornit incet inapoi, catre Kurima.
Pe drum am decis ca in sfarsit a venit momentul sa filmez si cu drona pe care am carat-o pana aici. A fost ideea Alecsandrei sa o aducem, idee intampinata cu rezzerve de catre mine. Drona noasta e maricica si incomoda. Pentru 20 de minute de filmat (nu aveam cum sa o reincarc), am zis ca poate nu merita. Soarele de dimineata care tocmai alunga norii pe valea ingusta a raului Mugi ma facu insa sa nu regret ce o aveam la noi.
Am scos-o, am pornit-o si…nimic! Motoarele mergeau, dar telecomanda refuza sa comunice cu apratul de zbor. Adica, semnal avea, dar…
Nervos ca nu am luat si o mica surubelnita la noi, am scos briceagul si am inceput sa doftoricesc telecomanda. Intre timp drona statea linistita in mijlocul potecii, magnet pentru grupul de copii si 2 femei ce tocmai se apropiau.
 .
15 minute mai tarziu telecomanda era facuta bucati-bucatele (a trebuit sa tai si sa rup plasticul pentru ca nu am avut acces la suruburi), iar publicul se asezase in jurul nostru ca la meci. Cred ca la fel a fost si cand fratii Wright au zburat cu primul avion- multi curiosi in jur dintre care multi nu stiau ce se va intampla.
Tinand doar niste circuite si sarme in mana, dupa multe rugaminti, drona incepu sa se ridice, in exclamatiile de entuzisam ale copiilor.
Bun, sper sa iasa un film bun. La cate scule foto-video am carat cu noi peste tot…
Dupa cateva ore, in care reprizele de “salon de bronzat natural” au alternat cu scurte rafale de ploaie, am ajuns la Kurima. Un sarpe urat ne intampina taiat in doua brutal cu un cutit pe una din ultimele scari peste gardurile potecii.
Traversand iar torentul fara pod, am “prins” in curand un bemo catre “Kota! Kota! Kota!” (Oras! Oras!), cum striga soferul pentru a fi auzit pana departe, peste munti si vai.
Inghesuiti pe model papuas si osciland cu nasul intre curentul ce intra pe geam si parfumurile din categoria “Christian Di(h)or” din vehicul, am ajuns in curand la Wamena.
 .
Ne mai ramasese o zi de stat. Era duminica. Totul inchis. Magazine, piete. Culmea, dor pana la ora 17, cand urmu sa se deschida toate pentru 2-3 ore.
Desi eram intr-o tara musulmana, zeci de oameni imbracati “de duminica” se grabeau catre una din numeroasele biserici din oras. Majoritatea de rit neoprotestant.
 .
Dupa ce am aruncat si noi o privire intr-una din biserici, unde am fost primiti cu deosebita caldura, am revenit la hotel unde l-am cunoscut pe Alex, un tanar britanic extrem de simpatic si volubil, care era in cautare de parteneri pentru aventura papuasa ce pentru el abia incepea.
L-am ajutat cu sfaturi, harti si trackuri GPS. Alex se dovedi a fi un interlocutor charismatic, cu multe povesti de calatorie in tolba.
Impreuna cu  el am abordat unul din ghizii ce isi faceau veacul prin hotel, pentru a face ceva  in aceata zi ce nu voiam sa o “pieredem”. Duminica fiind, nu exista piete sau “bemo” uri si e greu sa organizezi ceva. Alex negocie insa “la sange” si reusi sa il face pe ghid sa aranjeze un bemo “personal” pentru o excursie la cateva sate traditionale ascunse pe dealurile de langa Wamena.
 .
A fost o experienta interesanta si ciudat cum in micile asezari aflate atat de aproape de oras am gasit oameni care traiesc dupa un model mai traditional chiar decat in indepartatele sate la care a trebuit sa mergem zile intragi pe jos. Si NU sunt sate ‘aranjate” special pentru turisti. Din fericire, turismul de masa nu a cuprins inca valea raului Baliem si turistii straini sunt putini.
In aceste asezari cu honai-uri din lemn si stuf am putut vedea ce plante cultiva langa case localnicii si am putut admira planta ce produce celebrele koteka. Acestea cresc ca nistre ardei, urmand ca dupa ce ajung la dimensiunea dorita sa fie culese, uscate si scobite pe dinauntru.
Intr-unul din sate un Jimi hendrix local se dovedi virtuos la o chitara foarte … papuasa. Instrument original si greu de stapanit.
Povesti cu traditii, porci sacrificati, degete taiate, dar si despre schimbarile in ritm (prea) rapid aduse de lumea moderna.
Seara aduse cu sine, ca de obicei, nori grosi. Si frig. Si multi tantari. Aproape ca uitasem de spray-urile de protectie.
“Nu uita de malarie! Suntem totusi in Papua-Noua Guinee”, i-am spus Alecsandrei.
“Da. INCA!”, imi spuse ea trista, dandu-se cu solutia impotriva insectelor.
 .
A doua zi urma sa zburam inapoi catre Europa. 5 avioane mai tarziu, expeditia “Urme in Pacific” era, oficial, incheiata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *